Desinență sau sufix gramatical?
O greșeală gravă și nepermisă (incredibilă chiar, pentru un autor de manuale atât de celebru) se găsește la pagina 20 în auxiliarul „Cartea mea de gramatică: clasa a VII-a”, de Sofia Dobra, apărut în 2019 la editura Art Educațional.
Autoarea confundă sufixele gramaticale cu desinențele de plural în două locuri.
Mai întâi, în coloana din stânga unde explică elevilor că sufixele gramaticale creează forme gramaticale ale cuvintelor și dă ca exemplu cuvântul „frunze”, marcând cu verde litera „e”.
A doua oară, în coloana din dreapta, la exercițiul 5, unde le cere elevilor să indice diferența dintre sufixele scrise cu roșu și cele scrise cu albastru, marcând cu albastru litera „i” din cuvântul „grădini” și grupul de litere „uri” din cuvântul „garduri”.
Atât „e” din „frunze”, cât și „i” din grădini și „uri” din „garduri” sunt desinențe de plural, despre care elevii învață încă din clasa a V-a.
………………………………………………………………………………………………………………………..
Actualizare 27.07.2023
Definiția desinenței, conform Dicționarului de termeni gramaticali și concepte lingvistice conexe
Desinența este un tip de sufix gramatical deci nu vad unde exact este aceasta greșeală impardonabilă despre care vorbiți.
„desinența (de la cuvântul din latina medievală desinentia „ceea ce cade la sfârșit”) este un sufix prezent la sfârșitul unui cuvânt, după care nu mai pot fi adăugate alte sufixe”.
Mulțumesc pentru intervenție. Greșiți.
Faptul că ați luat definiția desinenței de pe wikipedia mă scutește de o polemică inutilă. Vă recomand să citiți lucrări de specialitate. Am încărcat eu la sfârșitul articolului – pentru dvs. – definiția desinenței din DTG 2023. Spor la studiu!
Și din ce ați încărcat dvs. reiese exact ce a zis domnul. Problema dvs. e înțelegerea termenilor de specialitate din cărțile pe care susțineți ca le citiți.
Vă rog să citați unde scrie ce a zis domnul? Ca să discutăm concret, dacă insistați. Unde scrie că „desinența este un tip de sufix gramatical”? Dați citatul.
În cartea domnului Dubois din 2002 găsiți răspunsurile. Dar totul e logic. Sufixele gramaticale se mai numesc și flexionare, deoarece ajuta la formarea formelor flexionare ale unui anumit cuvant. Flexionarea la substantive depinde de caz și de număr. Desinentele sunt cele care ne ajuta sa formam forme flexionare ale substantivului. La verb, formele flexionare se modifică în funcție de mod, timp, persoana și număr. Sufixele de mod și timp și desenele de persoana și de număr sunt cele care ne ajuta sa formam formele flexionare ale verbului.
Nu ne înțelegem. Ca și domnul de mai sus, în apărarea căruia ați sărit, nu pricepeți care este subiectul discuției. Dumnealui îmi dă citate din Wikipedia, dvs. vorbiți despre „cartea domnului Dubois”. Ce legătură au toate acestea cu ce spun eu?! Eu sunt profesor de limba română și vorbesc despre noțiuni clare, predate în școala românească. Eu aduc în discuție manualele și auxiliarele aprobate de minister, precum și cărți de specialitate ale celor mai importanți specialiști români de la Institutul de Lingvistică al Academiei. Pagina încărcată mai sus face parte din volumul „Dicționar de termeni gramaticali și concepte lingvistice conexe”, ai cărui autori sunt Gabriela Pană Dindelegan, Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae și Adnana Boioc Apintei. Nu știu ce vârstă și ce profesie aveți, dar v-aș fi recunoscător dacă nu mi-ați mai da lecții. Mai ales că nu vă osteniți măcar să scrieți corect românește…
La misoginismul, narcisismul și ridicatul dvs. în slăvi nu are rost să mă chinui să vă dau replică. Scriu corect românește și dacă nu folosesc diacritice, iar dacă faptul că autocorectorul mi-a transformat cuvântul desinențe în desene înseamnă pentru dvs. că nu scriu românește, îmi dovedește o limitare exagerată, de care și dați dovadă, când sugerați că nu aveți lecții de primit.
Nu. Nu sugerez că nu am lecții de primit. Evident că am. Oricine are. Nu am lecții de primit de la dvs.!!